DOUĂ POVEȘTI DE AMOR, TEATRUL MARIN SORESCU, CRAIOVA

Să trebuiască să iei drumul Craiovei pentru o piesă de teatru. Să alegi pentru asta Alexandria Craiova și să constați că drumul e bun. Că e bun și că are și umor. Exemplu: Să făcem comuna Peretu mare din nou, sună un slogan electoral care traversează șoseaua. Să te cazezi la Splendid, hotel de-o stea, cu pretenții de patru. Să vie ora 7 trecute fix și tu să trebuiască să treci în sala TNCraiova Marin Sorescu. Și că constați că totul a meritat din plin.

Piesa se numește Două povești de amor, de Mircea Cornișteanu după AP Cehov. Explozia de bucurie și interpretare care a urmat mi-a clătinat pălăria gabenă cu care mă echipasem. Un regal. Un regal Cerasela Iosifescu, un regal Claudiu Bleonț, un regal Mircea Cornișteanu. Bucuria cu care Cerasela Iosifescu joacă cele două roluri ale dramatizărilor Cerere în căsătorie și Ursul n-are egal, te molipsește. Pe chipul ei sunt toate stările personajelor: perplexitate, uimire, mirare, supărare, veselie, mândrie, plăcere, mulțumire. De zici că actrița joacă la camera de filmat. Întrun mare film, pe care, probabil, îl va face. O secondează cu brio Claudiu Bleonț. Cu mult umor, tact, eleganță, burlesc, întro manieră de gagman fără cusur. Adapotarea Lui Mircea Cornișteanu, impecabilă, face posibilă interpretarea celor doi. Un text scurt, cu mult umor. Un spectacol de referință al actualei stagiuni teatrale autohtone. Un regal, cum spuneam la început.

Scenografia, Lia Dogaru, și sala au corespuns. Sala a râs, s-a tăvălit. S-au șifonat rochii, s-au boțit pălării. Nici rochia noastră roșie n-a scăpat. Un spectacol pe care trebuie să-l mai vezi. Poate face turneu, vom vedea. Mulțumim echipei celor trei, plus actorului Adrian Andone, care a ținut simplu și discret replica celor doi actori. Excelenți actori. Mari actori. Ce să mai zicem? Adăugăm două nume fără de care spectacolul ar fi fost mai sărac: Nicolae Coande, redactor caiet de sală și Mihai Băileșteanu, realizare grafică. Dacă cineva dorește să-și facă acasă un program de sală poate apela cu încredere la cei doi.

TOȚI ARE DREPTATE

1. Potrivit CHATGPT, cea mai bună carte publicată în literatura română după 1990 este Cel mai iubit dintre pământeni, 1991, postum. 2. Potrivit CHATGPT, cei mai buni trei actori de film românesc de după 1990 sunt Vlad Ivanov, Victor Rebenciug și Ion Fiscuteanu. Acesta din urmă pentru rolul din filmul Moartea dlui Lăzărescu. 3. Potrivit CHATGPT, cei mai buni trei regizori din filmul românesc de după 1990 sunt Cristian Mungiu, Cristi Puiu și Radu Jude. 4. Potrivit CHATGPT, cel mai bun din filmul românesc de după 1990 este 4, 3, 2, de Cristian Mungiu, premiul la Cannes în 2007. 5. Potrivit CHATGPT cele mai bune 3 actrițe din filmul românesc de după 1990, sunt Anamaria Marinca, 4,3,2, Luminița Gheorghiu, Moartea dlui Lăzărescu și Carmen Tănase, Balanța, Dacă vreau să fluier, fluier. 6. Potrivit CHATGPT, cel mai bun sportiv de după 1990 din țara noastră este Simona Halep. 7. Potrivit CHATGPT, cea mai bună echipă de fotbal din toate timpurile din țara noastră este Steaua București. 8. Potrivit CHATGPT, cea mai bună trupă rock din toate timpurile din țara noastră este Phoenix. 9. Pentru cine nu știe, CHATGPT este Inteligența Artificială. Stă de vorbă cu tine în toate domeniile. Oricând și în orice limbă. O găsiți pe Google. 10. Pentru ca țara noastră să se revigoreze economic este nevoie ca orele să fie schimbate de trei ori pe zi. 11. RECLAMĂ O babă întreabă pe CHATGPT câte castane are voie să mănânce zilnic la masa de prânz. IA răspune: Du-te-n pizda mă-tii! 12. În Giurgiu, oraș la Dunăre, înfloresc baban magnoliile. 13. HOROSCOP. E o problemă cu Capricornii. Trece.

SĂ MOARĂ CACA

Săptămânal ni se dădeau filme. Era o săliță cumva în spatele castelului care trona în mijlocul sanatoriului. O încăpere generoasă în care se puseseră câteva practicabile de diverse înălțimi ca să-ncăpem toți elevii. Vreo 30 de fiecare dată. 30 împrăștiați pe 8 clase. Cel care aducea filmele era nea’ Aurică. Un tip rotofei, simpatic, cu mult umor. Conducea o dubă plină de role de filme. Că se mai ducea și prin Breaza, Posada sau Sinaia. Ca să ne facă să-i vedem filmele, că nu era obligatoriu, puteai face meditații în cele două ore, avea un argument tare, suprem: Să moară caca de nu-i mișto. Sau: să moară caca, așa ceva n-ați văzut. Te duceai. Așa am văzut Nu vreau să mă-nsor, film românesc cu Nae Roman, Irina Petrescu, Liliana Tomescu, Toma Caragiu și dracu’ mai știe că au trecut mulți ani de-atunci. Ceva muzical, anii 60, de Edomd Deda, regie Manole Marcus. Cânta Caragiu, mamă, mamă, ce vremuri, ce film. Important e însă că m-am împrietenit cu Să Moară Caca, că așa-i spuneam. Avea un coniac bun în permanență în duba lui și mă invita să beau. Așa ceva n-ai băut în viața ta, să moară caca. Aveam 10 ani, nu mergea. Într-o zi, m-a căutat în sala de clasă, eram a III a. Denis, am ceva Să moară caca. Numai pentru tine. Film rar în România, rar de tot. M-a dus în sală și mi-a pus Luminile orașului al lui Charlie Chaplin. N-am înțeles nimic din acțiunea filmului, nici din Hitler, nici nimic, nimic, dar mi-a plăcut atât de tare că i-am spus lui Să moară Caca să-mi mai aducă, o puteam șterge oricând de la clasă, eram singurul elev de-a treia. Apoi, peste câteva luni, Să moară Caca m-a invitat la el acasă, în Câmpina. Avea aparat de proiecție și filme. Așa am văzut My Fair Lady, West Side Story, film care m-a inspirat în Povestea de Cartier de mai târziu de la Pro, The Apartment sau Sunetul Muzicii. În timp ce mă holbam de unul singur la filme în livingul lui de 5 pe 5, Să moară Caca gătea. Azi fac vinete împănate, Denis. Punea două vinete pe grătar. Le ungea cu ulei. Punea sare. Se îmbăta în timpul ăsta. Fumul ieșea spre Valea Prahovei. Trenurile opreau. Unitatea militară din Breaza lua poziții de luptă. De la Peleș au venit într-o zi cinci pompieri. Au vrut să-l aresteze pe Să moară Caca. M-am opus. Vedeam Mary Poppins și nu voiam să fie deranjat. Așa că în final am mâncat cu toții vinete împănate în timp ce Să moară Caca sforăia. Când am venit în București, am constatat că apartamentul meu era vizavi de cinematograful Scala. Restul e istorie. Da, istorie, ce vreți?

POMPIERUL OLFACTIV

Era regulă să spun câte o poveste în dormitor înainte de culcare. Erau dormitoare mari de câte 20 de paturi cu elevi între 6 și 14 ani. Mai ales când veneau serii noi la fiecare sfârșit de vacanță școlară. Eu și Dan Finți eram șefii acestui dormitor din sanatoriul/școală Voila, Câmpina. Anii 60. Șefii nescriși. Se stingea lumina, de exemplu, și Dan, care dormea lângă mine, spunea: Denis, spune-le o poveste ca să vadă și ei cum stă treaba pe aici. Începeam: În mijlocul pădurii de Piatră Seacă, era o unitate de pompieri. Alba ca Zăpada trebuia să treacă zilnic pe acolo cu panerul. Îi ducea bunică-sii de mâncare. Azi o friptură, mâine o ciorbă și tot așa. Întro zi ușa de la unitate era deschisă. Venea de-acolo un miros, cumva. La poartă apărea Pompierul Olfactiv care mirosea a cărbune încins, a foc, a catran, a chibrit arzând cu hohote. Frumos, plăcut, Albei ca Zăpada îi plăcea. Întro zi, Pompierul Olfactiv avu o foame cumplită. O pândi pe Alba și-i fură coșulețul cu mîncare. Alba n-a cedat cu una cu două. S-au luat la bătaie. Săreau șnițelele, merele, vișinile care-ncotro. Brusc izbucni și-un incendiu, așa că din vânzoleala asta se născură trei copii, doi băieți și-o fată. Bucurie mare pe cei doi tineri. Își făcură actele și se stabiliră în San Francisco chiar dacă bunica muri de foame iar unitatea de pompieri se făcu scrum. Trăiră până la adânci bătrâneți, răspândind mirosuri îmbietoare în toată America. Din fundul dormitorului se auzi o voce: Minciuni. Nu există niciun Pompier Olfactiv, iar cea care ducea de mâncare bunicii era Scufița Roșie. Atâta ne-a trebuit. M-am dus cu Dan și l-am identificat pe cel care vorbise. Un puști de 10 ani din Bistrița Năsăud, proaspăt poposit în sanatoriu. I-am cărat pumni cu nemiluita. Ni s-a alăturat și Pompierul Olfactiv, care nu suporta intervenții răutăcioase. Și dă-i și dă-i. Fut pe mă-ta, îi spunea Dan, fut pe mă-ta ziceam și io, deși nicinul nu știam ce-nseamnă asta. Eram prea mici. Am stins lumina și ne-am culcat. Se auzea noaptea cu vântul ei, cu păsări, cu strigătul câte unui animal. Jos, în Vale, trecea și trenul. Se auzea, pac pac pac, trac trac trac. Așa se auzea. Da.

CĂCIULA DE BLANĂ A LUI CEAUȘESCU

Fără să fie un roman viața mea este și a fost destul de palpitantă. Are introducere, cuprins și un fel de final înșirat pe vreo 20 de ani de-acu’ încolo. Are și natură. De exemplu, prin anii 60 ai secolului trecut ieșeam cu tata la Cina. Restaurantul de lângă noi. Tata avea masă rezervată. Lua o baterie pentru el, un litru de vin la carafă și un sifon, și-un suc pentru mine. Vorbeam în ideea că trebuie să ne împrietenim. În 62, zice, bătrânul, am ajuns cu colectivizarea în satul Răzvani, pe lângă Lehliu. În ultima clipă ni s-a alăturat și Ceaușescu. Securiștii au scos țăranii în piață, vreo 40. Eram noi și ei, față în față. Ceaușescu avea o căciulă de blană, țin minte, atât de înaltă că părea din viitoarele desene animate Oblio. Avea și pistol. A făcut un pas în față și a început să țipe la țărani ceva de colectivizare. Țăranii îl priveau uimiți. Și după ce a terminat de urlat, țăranii tot stupefiați erau. Ne-am prins. Căciulă ca alui Ceaușescu nu mai văzuse nimeni prin părțile locului. Un țăran a ieșit din rând și l-a întrebat: Domnu’, șefu’, de unde aveți căciula. Ceaușescu n-a știut ce să zică, nu știa de unde o are. Dar, la îndemnul unui securist, și-a scos-o și i-a dat-o țăranului. Acesta și-a pus-o. Toată piața a izbucnit în aplauze. Și satul s-a colectivizat imediat. Mai la vale, viața mea are și suspans. Țin minte că imediat după revoluție am publicat, ian 1990, un articol în Cațavencu Incomod, Gogoașa Română. M-am dus cu ziarul la mama. Știa că am talent și aștepta. Mi-a dat cu el în cap. Era să mă bată deși nu mai era cazul. Nu ți-e rușine, s-a stropșit, critici comunismul? Păi, tu știi câte grădinițe a făcut vechiul regim? Tu unde crezi că ți-a petrecut copilăria? Să nu te mai văd! A rupt ziarul și l-a aruncat pe foc. Aveam încă lemne deși mama stătea lângă biserica Armenească. Să nu mai calci pe aici!, a mai țipat și m-a dat afară. Așa te-am învățat eu? Nu mă-‘nvățase nimic, dar asta e altă discuție. Am luat-o spre Inter și-apoi pe Bălcescu până la Biserica Italiană unde stăteam. Voiam să ascult un disc. Nu mi-era clar dacă Aretha Franklin sau Sergeant Pepper’s. Am pus Beatles. Da. Că viața merge mai departe.